Pelecanus onocrotalus – pelican comun
Este obiectiv de conservare în ROSPA0091 Pădurea Babadag, și ROSPA0100 Stepa Casimcea.
Etimologia sau de unde provine denumirea științifică
Cuvântul grecesc pelekanos – pelican sau axă, cu referire probabil la ciocul său lung, iar onokrotalus este compus din cuvintele grecești onos – măgar şi krotalon – horcăit, cu referire la sunetul scos de această pasăre.
FOTO Cosmin Manci
Are un cioc larg şi lung de care atârnă “o guşă galbenă strabătută de vine roşii”. În zbor se distinge uşor culoarea neagră de pe partea inferioară a aripilor. Adulţii au o lungime a corpului cuprinsă între 160 – 180 cm şi o greutate de 8.000 – 10.000 g. Anvergura aripilor este cuprinsă între 270 – 320 cm. Adulţii au o înfăţişare similară.
Cartierele de iernare sunt localizate în Israel şi coastele Africii. Se reîntorc din cartierele de iernare în a doua parte a lunii martie. Cuibăresc în colonii mari unde cuiburile sunt alăturate, construite simplu (adâncituri căptuşite cu plante). Privită de sus sau de la distanţă, o asemenea colonie este fascinantă, iar mormăitul înfundat al pelicanilor este caracteristic. Ouăle sunt clocite de ambii parteneri.
Se hrănesc cu peşte în ape cu adâncime redusă (1,5 – 2,5 m) deoarece nu se pot scufunda într-un mod asemănător cormoranilor. Se hrănesc împreună şi organizează “adevărate goane în cerc” în care pelicanii aşezaţi roată împing peştele în centrul cercului prin bătăi repetate ale aripilor, asemeni unei plase vii şi miscătoare, după care îl pescuiesc. De asemenea, organizează şi “goane cu flancuri larg desfăcute” iar peştii sunt împinşi în apropierea unui mal de unde sunt pescuiţi în apa mică. Adesea, în special în ape mai adânci, se asociază cu cormoranii pentru a dirija şi prinde peştele. Este remacabilă uşurinţa cu care această pasăre mare pluteşte în cercuri largi folosind curenţii ascensionali.